COSMOGONIILE (PARALELA INTRE COSMOGONII LA EMINESCU ) REFERAT SCOALA

în “Luceafărul” ne este prezentată cosmogonia plecând din prezent spre viitor într-o incursiune ce nu depinde de timp, dascălul vizualizează geneza cronologic, fiind bine definite momentul formării universului, geneza, evoluţia şi apocalipsa. Descrierii haosului îi sunt dedicate versuri in ambele opere.Sunt folosite antinomiile (fiinţă/nefiinţă, pătruns/nepătruns şi “nu e nimic”/”totuşi e”) pentru a crea impresia de nulitate. Versul din “Luceafărul” “O sete care-l soarbe” face referire la idea găurii negre. Interogaţiile retorice ”Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”, pe lângă faptul că subliniază neputinţa de a concepe haosul fac referire la filozofia indiană care vede materia amorfă ca fiind o întindere acvatică, la aceleaşi concepte referindu-se şi “un întuneric ca o mare făr-o rază” precum şi cuvintele din “Luceafărul”: ”Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…” . Versul “Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă” semnifică faptul că voinţa este un atribut specific uman, care delimitează omul comun de conştiinţa supremă, făcându-se însă referire şi la apriorismul kantian care este ilustrat aici şi prin “N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă” precum şi în “Luceafărul”, în aceeaşi manieră: ”Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte”. Ilustrarea momentului formării lumii este mult mai amplă în “Scrisoarea I”. Versul “Dar deodat-un punct se mişcă…cel întâi şi singur” îşi poate avea sursa atât in filozofia antichităţii conform căreia atomul stă la baza naşterii universului cât şi în filozofia kantiană care spune că degetul divin a mobilizat un punct, această mişcare propagându-se. Geneza este plasticizată prin introducerea celor două principii opuse: mama, reprezentând haosul şi tatăl, reprezentând atomul. Anafora din ultimele două versuri ale tabloului este obţinută cu ajutorul adverbului de timp “de atunci”, această parte de vorbire fiind folosită predominant în tabloul cosmogoniei. Diferenţa de percepţie a dascălului şi a lui Hyperion este evidentă tocmai datorită acestor adverbe. In “Luceafărul” sunt inexistente, atemporalitatea fiind arătată prin versurile “Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. Enumeraţia “lumea, lună, soare şi stihii” subliniază, prin articularea substantivului lume faptul că este singurul loc pe care poetul îl cunoaşte spre deosebire de celelalte elemente care îi sunt străine, fiind nearticulate. In “Scrisoarea I” imaginea apariţiei luminii transmite dramatism “negura eternă se desface în făşii”, acest moment având corespondent şi în “Luceafărul”: ”ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”.