BACOVIA. SENTIMENTUL MORTI, NATURA SI MUZICA REFERAT SCOALA

Bacovia se proiectează pe scena lui provincială, care ţine loc de teatrum mundi, când ca un ecou docil al spaimei universale, ca victimă mută şi neputincioasă în faţa tiraniei societăţii şi a neantului, când ca un revoltat împotriva destinului sau cel puţin ca spirit lucid, întâmpinându-şi condiţia cu o demnă resemnare. De aici dubla faţă a poetului. Pe de o parte, aceea de siluetă umilă, terorizată, ori de personalitate complet anulată, retrogradată la stadiul unui ghem de nervi al unui obiect dezafectat, al unei umbre fantomatice; pe de altă parte, aceea a insului afişând masca sarcasmului şi autoironiei, spre a-şi acoperi plânsul intern şi a preîntâmpina riscul complacerii în poza damnatului. Dincolo însă de aceste posturi cutremurate, transpare chipul unui solicitat deopotrivă de nostalgia comuniunii senine cu natura şi umanitatea, dar şi de ardoarea profetului, blestemând lumea lui „a avea” în numele lumii lui „a fi”. Traversând în fulgere scurte un orizont opac, astfel de accente dau geamătul bacovian timbrul neaşteptat al apelului viril la împotrivire şi încredere în metamorfoza fericită a omului ca fiinţă socială, dacă nu şi ca fiinţă muritoare. Poet al eşecului şi al speranţei resuscitate din cenuşă, G. Bacovia se apropie şi se desparte de creatorii apocalipselor moderne. S-a spus că e, prin formaţie, un simbolist, dar îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. E legat strâns de oraşul natal Bacău, unde s-a născut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele său adevărat era George Vasiliu. Studiile elementare şi secundare le-a desfăşurat în oraşul de pe Bistriţa; studiile superioare, de drept, la Bucureşti şi Iaşi, cu licenţă.