ARGHEZI -LOCUL LUI TUDOR ARGHEZI IN LITERATURA ROMANA REFERAT SCOALA

Arghezi în timpul vieţii sale a scris atât poezii, cât şi proză. Din cadrul operelor în proză amintim lucrări mai mici ca: Icoane de lemn (1929), Poarta neagră (1930), Tablete din ora de Kuty (1933), Bilete de papagal (1946), Pagini din trecut (1955), Lume veche, lume nouă (1958), Tablete de cronicar (1960), Cu bastonul prin Bucureşti (1962), Răzleţe (1967); şi romane ca: Ochii maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-vestire (1936), Lina (1967). Poeziile sale au apărut în volume ca: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Versuri de seara (1935), Hore (1939), Una sută una poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cântare omului (1956), Stihuri pestriţe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). În aceste poezii scriitorul abordează mai multe teme. În cadrul poeziei filozofice urmăreşte ars poetica în poeziile Rugă de seară, Testament, Portret; lirica sociogonică în “Cântarea omului”; şi lirica existenţială în căutarea lui Dumnezeu şi în confruntarea cu moartea. În Psalmi poezia filozofică argheziană se adapă din singurătatea, ca fiinţa gânditoare a omului pe pământ. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui "Dumnezeu" care refuză a se arăta şi care determină o stare sufletească de permanentă pendulare între credinţă şi tăgadă. Poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeului, trecând prin cele mai felurite şi contradictorii stări de spirit .Eşecul lui Arghezi de a ajunge la revelaţia divină l-a condus pe acesta la o viziune panteistică asupra vieţii atâta vreme cât cerul rămâne mut. În tema confruntării omului cu moartea distingem trei atitudini: a.) spaima de nefiinţă, de neant (Duhovnicească) b.) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a morţii (De-a v-aţi ascuns) c.) spaima de moarte care este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale (De ce-aş fi trist ?). Poezia socială în concepţia lui Tudor Arghezi este una de angajare socială, de participare activă la transformarea naturii şi a omului însuşi, a societăţii aşa cum vedem în Rugă de seară, Testament, Belşug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cântare omului, 1907-Peizaje.