CIRCUITUL CARBONULUI IN NATURA REFERAT SCOALA

Cicuitul carbonului în natură Viaţa se bazează pe carbon. Acesta este elementul chimic care constituie cea mai mare parte a compuşilor organici, de la combustibilii fosili la cele mai complexe molecule (ADN şi ARN) care controlează genetica reproducerii organismelor. Prin greutate, carbonul nu este cel mai predominant element care face parte din crusta planetei Pământ. De fapt, în litosferă există doar 0,032 % carbon ca şi greutate. În comparaţie, oxigenul şi respectiv siliciul compun 45,2 % şi 29,4 % din masa solidă a Pământului. Carbonul este înmagazinat pe planeta noastră în câteva importante mari depozite prezentate în schema şi tabelul de mai jos: (1) ca şi molecule organice în organisme vii şi moarte care se găsesc în biosferă; (2) ca şi gaz – dioxid de carbon în atmosferă; (3) ca şi materii organice în sol; (4) în litosferă ca şi carburanţi fosili şi roci sedimentare în depozite de calcare şi dolomiţi; şi (5) în mări şi oceane ca dizolvaţi atmosferici de dioxid de carbon şi carbonaţi de calciu în scoici şi organisme marine. CIRCUITUL CARBONULUI Cele mai importante depozite de carbon de pe Pământ - estimări Rezervor Valoare în Miliarde de Tone Metrice Atmosferă 578 la 766 Materii organice din sol 1.500 la 1.600 Mări şi oceane 38.000 la 40.000 Sedimente marine şi Roci sedimentare 66.000.000 la 100.000.000 Plante 540 la 610 Depozite de carburanţi fosili 4000 Ecosistemele obţin majoritatea dioxidului de carbon din atmosferă. Un număr important de organisme autotrofe au mecanisme specializate care permit absobţia acestui gaz în celulele proprii. Cu adăugarea apei şi a energiei din radiaţiile solare, aceste organisme utilizează fotosinteza pentru a face transformarea chimică a dioxidului de carbon în molecule de zahăr cu conţinut de carbon. Aceste molecule pot fi modificate chimic de către aceste organisme prin aportul metabolic al altor elemente care produc compuşi mult mai complecşi cum sunt proteinele, celuloza şi aminoacizii. Câteva dintre aceste materii organice produse în plante sunt apoi modificate prin consum de către animale heterotrofice. Dioxidul de carbon intră în apa mărilor şi oceanelor printr-un mecanism simplu de difuzie. Odată dizolvate în apa de mare, dioxidul de carbon rămâne aşa cum e sau se poate modifica în carbonaţi (CO3-2) sau bicarbonaţi (HCO3-). Diverse forme de animale marine fixează bicarbonaţii cu calciu (Ca+2) pentru a produce carbonat de calciu (CaCO3). Această substanţă este folosită pentru repoducerea scoicilor sau a altor părţi ale vieţuitoarelor marine cum ar fi: coralii, racii, stridiile, câteva protozoare, şi câteva alge. Când aceste organisme mor, învelişul scoicilor şi diverse părţi ale corpului se scufundă pe fundul mărilor şi oceanelor acumulându-se în depozite bogate în carbonaţi. După lungi perioade de timp, aceste depozite sunt considerate din punct de vedere fizico-chimic roci sedimentare. Depozitele din mări şi oceane constituie de departe cele mai mari rezervoare de carbon ale planetei – după cum se vede şi în tabel. Carbonul este eliberat în ecosistem ca şi gaz de dioxid de carbon prin procesul de respiraţie. Acest proces are loc atât la plante cât şi la animale implicând descompunerea moleculelor organice pe bază de carbon în dioxid de carbon şi alţi compuşi. Circuitul alimentar primar conţine o mulţime de organisme al căror prim rol ecologic este de a descompune materia organică în produşi anorganici. De-a lungul a miliarde de ani, cantitatea de dioxid de carbon care se găseşte în atmosferă a fost tot timpul în descreştere. Oamenii de ştiinţă au format ipoteza că această schimbare este un răspuns la creşterea puterii solare în aceeaşi perioadă de timp. Valorile ridicate ale dioxidului de carbon au ajutat reglarea temperaturii Pământului la valori uşor ridicate faţă de cele care se întâmplă azi. Aceste temperaturi moderate au permis înflorirea vieţii plantelor contrar efectului de radiaţie solară. Mărirea efectului de seră, datorat unei concentraţii mai mari de dioxid de carbon în atmosferă, a suplimentat producţia de energie solară prin niveluri mai ridicate ale radiaţiilor. Cu cât soarele era mai intens, diverse mecanisme biologice au stocat în mod gradat dioxidul de carbon din atmosferă în carburanţii fosili şi rocile sedimetare. Pe scurt, acest proces de reglare a menţinut temperatura constantă pe Pământ.