ISTORIA SULFULUI REFERAT SCOALA

Denumirea latina a sulfului, "sulphurium", provine dupa opiniile specialistilor de la cuvantul sansclit "sulvari" care inseamna "inamicul cuprului", deoarece cuprul incalzit cu sulf se transforma din rosietic si lucios in sulfura de cupru neagra. Indienii cunosteau cu 2-3000 de ani inaintea de inaintea erei noastre faptul ca cuprul poate fi "distrus" cu sulful. Homer, cu 900 i.Hr. mentioneaza atat in Iliada cat si in Odisea , arderea sulfului pentru fumigari la dezinfectii. Bioxidul de sulf se mai intrebuinta la inalbirea unor tesaturi. In textele asiriene care s-au gasit in biblioteca lui Assurbanipan din Ninive (668- 626 i.Hr.) rezulta ca sulful se obtine atunci din apele izvoarelor fierbinti de pe malul Tigrului. In Biblie este mentionat sulful in sensul ca orasele Sodoma si Gomora ar fi fost nimicite de o ploaie de sulf, provocata probabil de o eruptie vulcanica. Pliniu arata ca daca se arde sulf la intuneric, flacara sa livida transmite pe fetele asistentilor paloarea mortii. Dioscoride citeaza sulful ca remediu in bolile de piele. Alchimistii arabi numeau sulful "Kibrit" si sustineau ca metalele (toate metalele) sunt formate din Kibrit (sulf) sau "zibak" (sulf si mercur). Aceasta teorie avea sa fie reluata mai tarziu de Becher si Stahl, la baza teoriei flogistice. Sulful era primit ca unul din "elementele" metalelor, de unde si adagiul: "Onia metala ex sulphure et argento vivo constitut". Se cuprindea in termen general de sulf o intreaga grupa de substante diferite, dar cu propritatea de a arde. In aceata perioada se considerau toate corpurile combustibile ca o condensare a materiei focului, sulful fiind un "principiu al focului". Din acest motiv , proprietatile sulfului si a altor combinatii ale sale (SO2) a fost mult cercetate in Evul Mediu si au ramas multe scrieri in legatura cu aceste lucrari.